ROMÂNIA
Direcţia de Mediu a municipiului Timişoara



Spaţiile verzi ale Timişoarei – de la flora spontană la amenajările peisagere
 
Cu toate că Timişoara se caracterizează printr-o diversitate redusă a condiţiilor fizico-geografice, iar climatul edificat pe un fond temperat continental cu influenţe submediteraneene manifestă un număr restrâns de microclimate locale, intervenţiile antropice s-au soldat cu evidente implicaţii în dispunerea solurilor şi a vegetaţiei.

Intervenţia omului asupra învelişului vegetal s-a manifestat încă de la începuturile activităţii sale economice, astfel că starea actuală a solurilor şi a vegetaţiei este o rezultantă a interacţiunii dintre factorii naturali şi cei antropici.

Din punct de vedere fitogeografic, Timişoara aparţine provinciei geobotanice central - europene, puternic influenţată de vecinătatea provinciei geobotanice sud – europene.

Astfel, elementele floristice naturale au obârşii geografice diferite: europene, euroasiatice, boreale, balcanice, mediteraneene, ilirice, la care pot fi adăugate o serie de plante endemice.

În provinciile istorice româneşti, amenajarea grădinilor a suferit diferite influenţe. În Transilvania şi Banat, de exemplu, datorită legăturilor cu Viena şi Budapesta, au fost la modă parcurile franceze. Pe când în Moldova şi Ţara Românească s-au amenajat grădini de tipul celor italiene, cele două state având legături cu Veneţia. După cucerirea otomană, grădinile de aici capătă un caracter oriental. Factorii care au contribuit la dezvoltarea grădinăritului în Transilvania au fost emigranţii şi catolicismul (care folosesc flori şi plante ornamentale în desfăşurarea slujbelor şi procesiunilor sale), scria arhitectul Rică Marcus, în cartea „Parcuri şi grădini în România",

În acest sens, cercetările floristice referitoare la Timişoara  au fost publicate de către Fr. Griselini (1779) care, aflat între 1774 – 1777 în Banatul Timişoarei a ţinut să informeze în cele XXI de scrisori despre numeroasele aspecte care i-au reţinut atenţia în această străveche provincie românească. În cea de-a XII-a scrisoare, Fr. Griselini face o descriere amănunţită a cadrului natural, a reliefului, a izvoarelor şi râurilor care-l străbat, a naturii solului şi a vegetaţiei etc.

În prezent, preocupările specialiştilor şi ale autorităţilor locale se înscriu în contextul internaţional pentru “dezvoltare durabilă a aşezărilor urbane”, iniţiativa Primăriei Municipiului Timişoara pentru a realiza conceptul strategic de dezvoltare economico-socială, având drept obiectiv general aplicarea măsurilor de reabilitare, conservare şi protecţie a mediului, prin realizarea unui program de măsuri şi obiective în domeniul spaţiilor verzi şi a unui management corespunzător factorilor de mediu biotici şi abiotici.

La sfârşitul sec. XX, 52% din populaţia totală a globului locuia în zone urbane. Suprafaţa acestora la nivel planetar este de aproximativ 1%. În aceste regiuni, interacţiunea dintre om şi mediul natural este foarte intensă, crescând vulnerabilitatea mediului natural în faţa dezvoltării urbane.

Urbanizarea mediului reprezintă un fenomen asociat inerent dezvoltării societăţii, conducând în timp, la instalarea şi agravarea unor efecte negative majore: degradarea mediului natural, dispariţia unor ecosisteme, diminuarea numerică şi/sau dispariţia ireversibilă a unor specii vegetale şi animale, perturbarea şi fragilizarea echilibrelor naturale până la nivelul plantelor, alienarea populaţiei, prin ruperea tot mai pronunţată de natură şi supunerea la stres social, economic şi la factori de stres chimici şi fizici generaţi de sursele de poluare.

Plantaţiile de arbori şi arbuşti în Timişoara au apărut ca o necesitate.

Există etape istorice privind apariţia şi evoluţia plantaţiilor de arbori şi arbuşti în Timişoara.
            - Etapa iniţială: Primele zone cu arbori plantaţi în Timişoara au apărut odată cu primele stabilimente importante ale oraşului ca o reacţie de a crea zone de minim confort şi perdele – filtru pentru mirosul neplăcut al mlaştinilor din apropiere.
            Reputaţia Timişoarei de oraş al parcurilor şi grădinilor îşi are explicaţia în vechea obişnuinţă a locuitorilor urbei de a planta arbori, arbuşti şi flori într-o regiune dominată de mlaştini întinse, de suprafeţe mari, acoperite periodic de apele revărsate din Bega şi Timiş. Microclimatul creat astfel era singurul mod de a avea un aer purificat şi de a îmbunătăţi condiţiile generale de viaţă.
            - Etapa de sistematizare/canalizare/reconstrucţie a oraşuluidupă înlăturarea ocupaţiei turceşti a prevăzut primele parcuriîn jurul reşedinţelor oficialităţilor, primele aliniamente stradale cu arbori,din considerente estetice, precum şi păduri în jurul oraşului.

            Imediat după recucerirea oraşului, inginerii militari austrieci trasează spaţii largi pentru parcuri. În secolul XVIII, planurile oraşului conţin zone cu plantaţii forestiere, toate reşedinţele importante din oraş fiind împrejmuite cu parcuri, grădini şi plantaţii de arbori.

            -Etapa de dezvoltare industrială antebelică – pădurile urbane ca filtre şi perdele de protecţie
            În secolele XIX şi XX, preocuparea locuitorilor pentru a avea mai multe spaţii de agrement se amplifică.
            Guvernatorul provinciei Banatului şi al Voivodinei, contele Coronini, în 1850 plantează  arbori pe o suprafaţă de 4 ha (se menţine şi azi: Parcul Coronini (Poporului). Ulterior demarează o serie de acţiuni concretizate prin apariţia de noi parcuri amenajate în special de-a lungul canalului Bega. Cel mai important este Parcul Scudier (Central), amenajat între 1870 – 1880 în stil englezesc. Începând cu 1902, în cadrul municipalităţii ia naştere Serviciul Horticulturii, care lucrează profesionist la întreţinerea şi amenajarea parcurilor oraşului, odată cu dezvoltarea edilitară a oraşului. În această perioadă, se amenajează foarte multe spaţii în stil peisagist, cu mult gazon şi flori.

            -Etapa de dezvoltare interbelică– se extind suprafeţele de zone verzi odată cu înflorirea generală a oraşului. Etapa se caracterizează prin: amenajarea din considerente estetice a unei serii de parcuri în stil peisager, oraşul avea cea mai mare suprafaţă de zone verzi amenajate – 200 ha (dublu faţă de cea actuală), Timişoara este considerat unul din cele mai curate şi salubrizate oraşe din centrul şi sud – estul Europei.

            În perioada interbelică, se intensifică acţiunea de plantare a arborilor în aliniamente sau în anumite spaţii destinate în special pentru aceasta. Se produceau anual pentru nevoile oraşului în pepinierele proprii: peste 70.000 puieţi talie mare din specii de arbori, peste 80.000 puieţi din specii de arbuşti şi peste 1.000.000 de flori diverse. Până în 1943, primăria Timişoara, prin serviciul de specialitate a înfiinţat şi reamenajat peste 200 ha de spaţii verzi, în special plantaţii de arbori.

- Etapa de după al II –lea război mondial: suprafaţa de zone verzi se reduce în detrimentul noilor construcţii,şi suferă din lipsa de fonduri pentru întreţinere, se reamenajează peisagistic o serie de zone verzi existente (mai ales după 1960).

            În ultimele decenii, după al II-lea război mondial, dezvoltarea edilitară a oraşului nu a prevăzut şi extinderea parcurilor, aliniamentelor şi a plantaţilor cu arbori la aceeaşi scară ca şi până atunci.

Etapa de după 1990 – etapa de tranziţie şi de dezvoltare haotică a oraşului. Dispar zone verzi din spaţiile publice (dublarea numărului de autoturisme duce la apariţia de parcări şi garaje pe spaţii verzi) şi apar incipient noi zone verzi amenajate, în special spaţii private.  

Primul parc destinat plimbărilor şi distracţiei populaţiei înstărite a fost deschis la Timişoara în 1850. O dată cu dezvoltarea urbanistică a Timişoarei activitatea horticolă se extinde, cu precădere de la mijlocul secolului al XIX-lea, când pe harta oraşului apar: Parcul Coronini Cromberg (1850), Parcul Scudier (1870), Parcul Elisabeta (1898). Pe malurile canalului Bega, între cartierele Fabric şi Iosefin, se vor înlănţui parcurile pe care le cunoaştem sub numele de Parcul Ilsa, Parcul Copiilor „Ion Creangă”, Parcul Rozelor, Parcul Justiţiei, Parcul Catedralei, Parcul Alpinet. Crearea Serviciului de horticultură în 1902 marchează începutul afirmării unei arhitecturi peisagistice sistematice, profesioniste.  

În 1919, Timişoara beneficia de 262.000 mp de plantaţii publice, de 22.189 dearbori plantaţi de-a lungul reţelei stradale, precum şi de trei sere, între care una de palmieri. Zece ani mai târziu (1929), pe un teren al Primăriei din Calea Girocului a luat fiinţă prima pepinieră horticolă a oraşului, care, împreună cu pepiniera forestieră a Serviciului Silvic au asigurat materialul floricol şi dendrologic necesar dezvoltării spaţiilor verzi. În 1939, suprafaţa parcurilor din Timişoara totaliza 41,2 hectare. Din materialul săditor produs în pepiniera forestieră (puieţi de stejar, arţar, ulm, nuc american, paltin, tei etc.), în anii 1937-1938 s-a născut Pădurea Renaşterii Naţionale, care se vede de-o parte şi de alta a drumului naţional Timişoara-Lugoj. Este vorba de Pădurea Verde, care urmează să fie reamenajată ca pădure-parc în viitorul apropiat.

Renumele Timişoarei de „oraş-grădină“, al parcurilor şi florilor, are acoperire în gustul pentru frumos şi simţul gospodăresc al locuitorilor săi. O dovedeşte faptul că o dată cu înălţarea caselor, în jurul acestora localnicii au plantat arbori şi arbuşti decorativi, flori. Călătorind la Timişoara (1660), Evliya Celebi aminteşte în memorialul său de grădinile din marginea Cetăţii; vara, însuşi paşa îşi muta reşedinţa în afara oraşului, la Mehala, într-o locuinţă înconjurată de grădini cu ecouri orientale. Încă din secolul al XVIII-lea, planurile oraşului marcau geometria unor grădini, inclusiv în Cetate.

Evoluţia urbană, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a manifestatprin construcţia unor ansambluri de locuinţe, în care s-au adunat blocuri de beton fără suflet, fără istorie şi lipsite de frumuseţe. Aceste imagini se regăsesc, poate cu şi mai multă pregnanţă, şi în România, exemplul Timişoarei fiind edificator.

Dezvoltarea rapidă, spectaculoasă chiar, a unor ramuri industriale (construcţii de maşini, chimie, industrie uşoară etc.) în intervalul 1960-1980 a determinat dublarea populaţiei oraşului, apar marile cartiere: Circumvalaţiunii, Tipografilor, Şagului, Aradului, Bucovina, Mircea cel Bătrân, Ion Ionescu de la Brad. Crearea de noi cartiere nu a fost însoţită de o extindere adecvată a spaţiilor verzi, amenajările cu caracter de parc fiind puţine: Parcul Stadion, Grădina Botanică, Parcul Lidia, Continental.

Spaţiile verzi „nu pot restabili condiţiile naturale în oraş“, dar, prin funcţiile lor ecologice, sanitar-igienice şi recreativ-estetice reprezintă aliatul nostru în lupta cotidiană împotriva agresiunilor vieţii moderne, determinând în bună măsură gradul de civilizaţie şi confort urban; ele dau expresivitate artistică peisajelor arhitecturale, calitate şi pitoresc.

Denumite „plămâni ai oraşelor“, spaţiile verzi echilibrează temperatura şi intensitatea luminii ambientale, acţionează ca un ecran absorbant al zgomotului, purifică aerul. Un hectar de vegetaţie/pădure furnizează într-o zi 220 kg de oxigen, consumând, în schimb, 280 kg de dioxid de carbon şi captează cel puţin 50% din praful atmosferic.

Conceptul peisagistic întregeşte Planul Urbanistic General al Timişoarei, fiind propuse măsuri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului, prin reabilitarea parcurilor şi scuarurilor existente, precum şi amenajarea unor noi spaţii verzi, ţinând seama de stilul arhitectonic al marilor cartiere de blocuri şi de specificul cartierelor de locuinţe individuale. O împlinire a acestor preocupări de interes ecologic o constituie perdeaua de protecţie din nord-vestul oraşului pe care s-au plantat până acum 30 hectare cu stejar, ulm, arţar, tei etc. Proiectul cel mai ambiţios rămâne, însă, amenajarea pădurii-parc de la Pădurea Verde, la început pe 50,8 hectare. De la Dumbrăviţa până la Remetea, între centura rutieră de ocolire a oraşului de pe Bega şi Pădurea Verde se profilează, încă de acum, noile „oraşe-satelit“ de vile ale Timişoarei.

După cum spunea conf. univ. dr. Zeno Oarcea, „În cel mult două-trei decenii întreaga Pădure Verde (724 hectare) se va afla în intravilanul municipiului. Această oază va fi marea noastră şansă, spaţiile verzi ale Timişoarei egalând atunci, ca suprafaţă pe locuitor, pe cea de care beneficiază locuitorii Parisului“.


Direcţia de Mediu a municipiului Timişoara
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA
B-dul C. D. Loga nr. 1, 300030 Timişoara
Tel/fax: +40 256 204886